CEL MAI FERICIT PAMANTEAN

Chef de citit nu-i, chef de film nu-i, chef de ascultat manele, muzica buna nu-i… m-apuc sa-mi disec pieptul pe online. Da, asta!

Esti cel mai fericit om de pe pamant cand actorul tau preferat castiga un Oscar. Ori cand iei 5ul la restanta aia pe care ai dus-o in carca vreme de 3 ani. Sau cand iti raspunde tipul ala / tipa aia de pe Facebook dupa 2 saptamani de hartuiala virtuala. Cand reusesti sa il saruti / o saruti. Poate chiar mai mult. Se considera ca esti cea mai fericita persoana de pe pamant cand esti fata in fata cu ofiterul starii civile. Ori cand iti privesti copilul adormind in bratele tale. Cand il vezi crescand sub ochii tai. Cand intra la facultatea aia prestigioasa la care ti-ai dorit sa intre…
Eu, subsemnatul, declar ca devin cel mai fericit om de pe pamant din mizilicuri. Scriu aici ca sunt coplesit de bucurie de fiecare data cand imi regasesc dosarul cu actele in original. Adica mi-s dezordonat in limita in care orice om normal e dezordonat, insa de fiecare data cand am nevoie urgenta de acest dosar, parca incepe sa se joace de-a v-ati ascunselea cu mine. Si retraiesc acelasi film. Am impresia ca-i ori o conspiratie la nivel mondial, ori papagalii astia de illuminati au chef de joaca si-mi tot ascund dosarul cu actele vero. Lasand imitatiile de glume la o parte, povestesc ca mi s-a intamplat de 2 ori acelasi scenariu teribil (de aici si povestirea urmatoare la singular si la prezent).
Dimineata zilei in care merg sa ma inscriu la facultate, ia dosaru’ de unde nu-i. Inspaimantare, gol in burta, greturi, ameteli. Simptome pe care, daca le dadeam pe google, reiesea ca-s insarcinat, da-s un tip. Stiu sigur ca n-are cum. E de la dosar. Care e lipsa. Si cum lipseste el asa ca un rebel ce e, imi lipseste si diploma de bacalaureat care locuieste in dansul. Si asa se nasc gandurile diverse, scenariile posibile si promisiunile ca devin mai ordonat (ca de fiecare data cand nu-mi gasesc care-un lucrusor). Intorc dulapul, nimic. Rastorn camera, nimic. Imi repet ca e un amarat de dosar, nu carpeta magica care sa zboare singura. Si incep sa ma gandesc aproximativ in ce perioada am umblat eu ultima data cu obiectul in cauza…. hmm.. nu-mi vine nimic in cap in afara de cum dau anunt in Monitorul Oficial ca mi-am pierdut diplomele; batand la usile inspectoratului scolar. Imi imaginez cum imi suna telefonul si cum raspund.. e un cineva care mi-a gasit dosarul, ma suna sa mi-l inapoieze..
Da pe naiba! Nimic! Zero… Si tipic mie, incep si rad! Stiu ca sunt mort, regret ca m-am lasat iarasi pe ultima zi si-ncep sa ma supun in fata gandului ca nu ma voi inscrie azi la nicio facultate. Lasa..ce tot atatea facultati!
Sunt mai agitat ca o cola involburata. Stiu, stiu.. in situatii dificile trebuie sa iti pastrezi calmul. CUM NAIBA SA ITI PASTREZI CALMUL ?? Diploma mea trebuia sa ajunga azi la facultate! Si hotarasc sa o iau de la capat.
Primul loc din care incep cautarea dosarului, acelasi prim loc in care am mai cautat dosarul si-n intaia faza, e fix locul unde-i dosarul, dovada clara ca soarta e ironica (si eu chior si dezordonat, dar sa ramanem la argumentul ala mult mai melodios la ureche cum ca soarta-i ironica). Si iau dosarul in mana, il examinez cu un zambet pe coltul gurii, dupa care ma ciupesc ca sa fiu sigur ca momentu-i real.

Ei! Asta e momentul in care tremuratul lasa loc euforiei, iar eu devin cel mai fericit om de pe pamant. Bine. Mai devin cel mai fericit om de pe pamant si cand imi regasesc cheile, telefonul, alte accesorii cu care umblu in mana cu ele acum, iar in secunda doi ma sperii ca le-am pierdut. Silly me! Dar nu ma transform intr-o fiinta asa de fericita ca si atunci cand imi gasesc actele originale.

Leave a Reply